Tine de confortul psihic al celor mai multi dintre noi sa avem un domiciliu permanent pe care sa il numim acasa. Am observat insa empiric o predilectie culturala in Romania pentru statutul de proprietar in detrimentul celui de chirias. Mai mult, o vad ca pe o adevarata obsesie imobiliara cu toate conotatiile sale negative. Cred ca in anii comunismului am dezvoltat cu ajutorul parintilor si bunicilor nostri un complex imobiliar, pe care am incercat sa il compensam, cu predilectie in anii de crestere economica, prin achizitionarea unui apartament care sa fie al nostru. Dincolo de aspectele culturale si cu toate argumentele economice aferente, ma voi referi la implicatiile pe piata fortei de munca ale acestui comportament.

Oricat de ciudat ar parea, am experimentat nu de putine ori cazuri in care persoane cu potential profesional ridicat sunt blocati in dezvoltarea lor de argumente imobiliare. E de fapt mai mult un autoblocaj asumat, de cele mai multe ori impreuna cu familia restransa, in momentul contractarii unui credit imobiliar. Dar nu creditul in sine este factorul decisiv ci atitudinea de imovabilitate pe care ne-o impunem odata cu acesta. Deseori nici individul nu trateaza constient impasul in care s-ar putea afla pana cand realizeaza ca orice tentativa de mobilitate profesionala e aproape blocata de cei patru pereti, de podea si de acoperis. Nu e de acuzat dorinta de stabilitate locativa ci lipsa de flexibilitate pe care aceasta o cauzeaza. Se pierd sanse repetate de dezvoltare in cariera datorita temerii ca un potential nou loc de munca ar putea prezenta riscuri de acomodare sau de instabilitate financiara. Acestea la randul lor ar urma sa puna in pericol posibilitatea de a sustine plata ratelor creditului imobiliar.

Mobilitatea fortei de munca nu este doar externa ci si una interna. Inainte de ’89 era impusa: unde primeai repartitie pe post acolo te stabileai iar mai apoi era greu sa revii in localitatea sau judetul natal printr-un transfer. In prezent insa principalul dusman al mobilitatii interne a fortei de munca il reprezinta apartamentul. Nu se concepe ca un credit imobiliar contractat sa nu fie dus la bun sfarsit. Cesiunea drepturilor si obligatiilor contractuale si asumarea altuia nou pentru un alt apartament, intr-o alta zona geogragica, chiar daca n-ar produce pierderi financiare, creeaza instabilitate emotionala. Insasi disponibilitatea de a cauta un alt loc de munca se loveste de peretii casei si de cerinta stabilitatii maxime pentru a putea sustine plata ratelor. Vestea buna e ca angajatul  care a obtinut un credit imobiliar va avea tendinta de a-si pastra actualul loc de munca in conditiile pastrarii factorilor de igiena. Vestea proasta este ca de cele mai multe ori nu-l vom putea recruta pentru un nou loc de munca sau procesul va fi dificil si de durata.

Exista momente intr-un proces de recrutare cand inclinam sa credem ca unul sau mai multi dintre candidati au mari sanse sa devina angajatul pe care il cautam. E momentul potrivit pentru a ne asigura ca acesta nu ne va scapa din motive externe. O asemenea situatie trebuie investigata printr-o simpla intrebare in cadrul interviului. O potentiala amenintare este tocmai creditul imobiliar sau chiar apartamentul achitat integral. De aceea, pentru a ne asigura ca procesul de recrutare nu se blocheaza in vreun perete sau o rata bancara, chiar si acest aspect se cere a fi investigat. Trebuie sa fim pregatiti cu argumente solide pentru o discutie referitoare la disponibilitatea reala a candidatului de a schimba angajatorul sau chiar zona geografica in cazul in care se confirma existenta problemei imobiliare.